O țară numită Dacia (ediție bilingvă RO-EN)

Am urmărit vizual felul în care mitul fondator al poporului român este reinventat și revendicat în România de azi, într-un context în care granițele dintre istorie, adevăr, mit și ideologie sunt tot mai șterse.

Poate că pentru unii va fi o dezamăgire, dar nu sunt prea multe dezvăluiri înăuntru. În schimb, sunt foarte multe reprezentări ale mitului dacic contemporan: festivaluri de reconstituire istorică, bucățele de cetăți pierdute prin păduri, natură și oameni care încă trăiesc ca dacii, fără să știe, poate, dar și yoghini, sportivi, naționaliști, comercianți – căci mitul dacic este permanent rescris și folositor în multe tipuri de discurs. Am adunat în cei 7 ani de muncă de teren multe dintre aceste reprezentări vizuale și reinterpretări ale mitului dacic. Mi-am propus să le pun laolaltă, fără să le judec, ca într-un fel de enciclopedie a dacilor cu poze color.

„Vânătoarea de mituri este o acțiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din identitatea culturală a națiunii” spune Eugen Simion, fost președinte al Academiei Romane, citat de Lucian Boia în „Istorie și mit în conștiința românească”.

La vânătoare nu m-am dus, dar toți acești ani au fost ca un safari prin mitul național. Am încercat să îl ilustrez în multitudinea lui de fațete, să nu îl judec și să observ cum este materializat, exploatat, reinventat, reinterpretat.

O parte dintre fotografii au fost expuse în 2025 într-o expoziție colectivă la House of European History din Bruxelles, alături de cele ale altor 27 de fotografi din 14 țări europene. Expoziția s-a numit „Presence of the Past. A European Album”.

Un muzeu de istorie a ales fotografia contemporană pentru a expune și chestiona complicata relație a europenilor cu trecutul lor în afara cadrelor clasice și instituționale, cum sunt școlile, muzeele sau ceremoniile oficiale. Expoziția a reunit proiecte documentare din toată Europa, oferind astfel o panoramă complexă și nuanțată a felurilor în care ne conectăm, căutăm, interogăm sau rescriem trecutul, fiecare în felul său, foarte personal.

Curatoarea acestei expoziții, Simina Bădică, a reușit să indice, cu probe științifice, o stare pe care majoritatea subiecților o trăiesc și care nu mi-a fost nici mie străină:

Sociologul polonez Zygmunt Bauman a propus recent conceptul de „retrotopia”, definindu-l ca imaginarea unei societăți ideale (utopia) proiectată nu în viitor, ci în trecut. „Fidel spiritului utopic, retrotopia își trage seva din dorința de a rectifica eșecurile condiției umane actuale – de data aceasta, prin resuscitarea posibilităților eșuate și uitate ale trecutului. Aspecte imaginate ale trecutului, autentice sau presupuse, servesc astăzi ca repere în trasarea hărții către o lume mai bună.”[i] (Bauman, Retrotopia, 2017).

Ar putea reconstituirile istorice să fie încă o formă a ceea ce Bauman descrie ca „povestea noastră de dragoste retrotopică cu trecutul” ?