După cum remarca G. Călinescu „Damian Stănoiu are o cul­tură literară superioară, din punctul său de vedere, oricărei alte erudiţii artistice şi anume aceea întemeiată pe Biblie, pe Vieţile sfinţilor, pe cărţile bisericeşti în vechea limbă arhaică ce mai dăinuie prin mânăstiri. Şi nu e o cultură de lecturi, ci de exer­ciţiu zilnic, întrucât din scoarţă în scoarţă textele acestor cărţi formează materia dialogului monahal. Talentul de povestitor a întâlnit deci o virtuozitate verbală pe care unii scriitori o capătă pe calea erudiţiei şi a dus la o literatură care în ceea ce are izbutit, pare o prelungire mai zâmbitoare a Mineelor."