A scrie poezii pentru (ne)liniștea sufletului și a minții. A visa la iubiri perfecte. A diseca gânduri, simțiri, relații. A păși pe terenuri minate. A explora cărări uitate. A visa la o lume perfectă, care a fost și (nu) va mai fi.

A imagina oameni ce respiră curat. A comunica idei, poate, blamabile. A suspina adânc. A ofta fără vreo speranță. Și a iubi.

Toate acestea la un loc sunt trăite, reunite și consemnate de Lucian Cojocaru într-un nou volum de poezii – Oamenii din sticlă – ce reflectă teme fundamentale ale umanității, în ansamblul ei.