Vă era dor de poveștile autentice, spuse cu măiestrie în jurul focului? Ei bine, cartea de față este pentru voi! L. M. Aria aduce cititorilor săi o istorie de viață încărcată de cele mai pure emoții, un roman frumos construit, în care misterul și teama irump la fiecare pagină, reușind să surprindă prin multitudinea de răsturnări de situație. Pregătiți-vă sufletele, pentru că povestea de față, rostită seară de seară de către un bunic cu rol de Șeherezadă nepoților săi, nu este clar una care să se uite ușor! La final, veți fi parte din ea și din universul său, deopotrivă magic și încărcat de teroare. Toate tragediile pe care soarta i le-a pregătit Sabinei o conduc în acel punct în care vrea să lupte cu putere pentru viața ei, pentru îndeplinirea tuturor visurilor la care a aspirat încă din copilărie. Însă, totul se schimbă în momentul în care un bărbat deopotrivă șarmant și misterios, Jack Larsen, apare în viața sa, dându-i totul peste cap.

'Această carte este scrisă, în primul rând, pentru a păstra în viață amintirile, pentru că ele sunt singurele care mi-au mai rămas, iar faptul că le aștern pe hârtie le face să trăiască veșnic, iar acest lucru nu poate decât să mă bucure nespus.

Persoanele care se vor regăsi în poveste sunt cele mai apropiate sufletului meu, dar țineți cont că majoritatea informațiilor scrise sunt pură ficțiune, cu excepția acelora care sunt adevărate.

Țin să menționez și pe această cale că am avut parte de amintiri extraordinare, pe care nu le puteam duce la bun sfârșit dacă sora mea nu s-ar fi aflat lângă mine la fiecare pas, soțul meu, fără de care nu aș fi putut spune această poveste, animalelor mele de companie: Dobby și Olaf, doi pufoși care-mi țin de cald și mă ajută să aleg cele mai bune scene, atunci când ei dorm, evident.

Acest roman este cu și despre doi oameni foarte dragi mie, de care îmi este un dor necontenit, care nu se va stinge niciodată și pe care îi iubesc din toată inima: bunicii mei. Ei vor trăi veșnic prin mine și prin voi, cei ce mă citiți.

Vă mulțumesc!

Cu mult drag,

Aria'

Fragment:

„Era o zi de iarnă, în care zăpada era mai grea ca niciodată. Bunicul, un om blând, mic de statură, cu burta mare și degetele groase și rigide din cauza muncii, un om extrem de iubit de nepoți, îi strânsese pe toți acolo, urmând tradiția, căci decisese în urmă cu un an să facă asta, pentru a petrece timpul împreună într-un mod productiv. La început, au jucat tabinet, dar cum orice copil se plictisește repede, a trebuit să vină cu o altă idee. Una pe care o tot amâna, pe care nu voia să o pună în practică, fapt pentru care a încercat, din nou, să tragă de timp: poveștile.

Ele erau un mod de a-i ține pe cei mici concentrați și liniștiți. Cele care fuseseră spuse din generație în generație, acelea cu care majoritatea copiilor au crescut, însă pe care el le-a reinventat. Unele pasaje din acestea erau adevărate, însă altele erau pură născocire.

Bătrânul își pierduse soția cam tot cu un an în urmă. O femeie uscățivă, căreia îi plăcea să poarte, indiferent de anotimp, rochii. Unele groase, altele mai subțiri. Picioarele le avea întotdeauna acoperite, pentru că se simțea stânjenită să și le expună în public sau chiar în familie. Buricele degetelor îi sângerau de fiecare dată din cauza croșetatului și a cusutului practicate cât era ziua de lungă. Așa a făcut ea bani ani la rândul, prin intermediul a ceva ce iubea cu adevărat.

Durerea prin care trecuse bunicul nu se putea exprima în cuvinte. Zile întregi refuzase să iasă din camera în care odată locuiseră împreună, locul în care și-au petrecut tinerețea și bătrânețile atât cât au apucat unul lângă celălalt. Aici se aflau masa cea firavă cu picioare subțiri din lemn și blatul crăpat în colțuri, patul cu rama din fier de care se lovise de nenumărate ori, dar de care niciodată nu se văitase, pentru că durerile treceau, totul trecea, doar dorul nu.”