Odiseea adriatică este mai mult decât o aventură pe mare – este o poveste despre explorare, despre necunoscut și despre acea prezență enigmatică ce poate schimba totul. Doi frați timișoreni pornesc într-o călătorie plină de promisiuni, dar Adriatica le rezervă surprize pe măsură: pericole neprevăzute, întâlniri neașteptate și o muză rebelă, exuberantă, imposibil de ignorat. Mugur Ioniță scrie cu o finețe care surprinde lumina și umbra, creând un golden hour literar unde aventura, ironia, umorul și dorința se împletesc în valuri. Un roman de aventuri marine, care te poartă departe, cu briza libertății pe piele.

„Al treilea roman al lui Mugur Ioniță e cel mai reușit. Opțiunea sa tematică s-a îndreptat acum spre aventura marină, dar cu un evident upgrade contemporan. Și nu e ușor să scrii o asemenea poveste, evitând șabloanele unui gen atât de bine stratificat în literatura lumii. Autorului pare că i-a ieșit, cu tot cu ceva topping romantic inclus, deloc reticent la autoironie, livresc și umor.

Doi frați timișoreni închiriază un velier pentru prima lor ieșire pe mare, după ce unul dintre ei a primit certificatul de skipper. Periplul sinuos printre insulele și porturile Adriaticii nu le aduce doar mult dorita adrenalină și plăcerea unei excursii memorabile, din care să posteze mândri poze exotice pe rețelele sociale.

Surprizele neplăcute se țin lanț, unele provocate de propria lor naivitate și crasa lipsă de experiență, altele – de neprevăzutul atât de specific zonei balcanice. Căci – nu-i așa? – socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar cu problemele „de-acasă” te poți întâlni și la sute de mile marine distanță. O fată misterioasă, un primar corupt, mafia albaneză, carabinierii italieni, un borcan de zacuscă și câțiva maneliști locali fac parte din decor.

Savoarea apelor de azur ale mării și prezența la orizont a crestelor dalmate sunt tulburate subit de furtuni, de răpiri, urmăriri, împușcături și alte violențe. Când totul pare pierdut, salvarea pică din cer, exact ca-n zilele de sailing adevărat.

Cu ecouri din Radu Tudoran, Hugo Pratt și Arturo Pérez-Reverte, asezonate din plin cu atmosfera filmelor lui Kusturica, romanul lui Mugur Ioniță se citește pe nerăsuflate, eventual cu un zâmbet atârnat de colțul gurii. Dacă adaug și stilul reținut, perfect pliat pe poveste, atunci avem tot ce i se cere unui roman bun.” (Adrian G. Romila)

„— Facem un concurs? ne întreabă odată ce urcă pe punte și redevine umană. Ne aruncăm toți trei de pe platformă și cine iese mai departe câștigă.

Suntem de acord. Ne bate de trei ori. Nu știu unde încape atât aer, sânii parc extensii ale plămânilor, poate sta minute întregi sub apă, ca și cum aici s-ar fi născut.

După a treia săritură, obosesc și ies pe barcă. Virgil continuă să se bălăcească și să se hârjonească împreună cu ea. Pentru a-mi ascunde gelozia, de care eu însumi mă mir, mă prefac că studiez hărțile pe punte, dar cu coada ochiului sunt atent la ei. Dintr-o parâmă legată de vârful catargului și un balon, Virgil improvizează un leagăn cu ajutorul căruia cei doi se aruncă pe rând în mare. Frate-miu face tumbe în aer și se prostește, iar ea se distrează la maximum, judecând după râsul cristalin ce împresoară barca. După cât de mult și de zgomotos râd, îmi este clar că relația dintre membrii echipajului capătă noi valențe. Ce naiba caută ea între noi? E prea exuberantă, prea tupeistă, prea independentă, gândesc eu iritat. Am venit pentru a face sailing și pentru a savura liniștea mării. Dar în preajma ei numai liniștiți nu putem fi. Sunt chiar tulburat. În fine, am luat-o de nevoie. Reparăm barca și poate mai prindem o zi sau două doar noi doi, în care să ne bucurăm exclusiv de mare, de vânt și de valuri.”

„Acum trăiesc revelația: nu trebuie să mă împotrivesc mării, nu voi câștiga niciodată acest duel. Nu trebuie să mă lupt cu vântul, cu valurile, cu natura însăși, ci să profit de tot ce îmi oferă și să înaintez.

Valurile de trei metri nu mă mai sperie, simt barca, simt că fac parte din ea și cârmesc instinctual. În sfârșit, fac sailing, pentru asta am venit, pentru acest moment. Deși putem vorbi de o denaturare a ființei umane, lipsa punctelor fixe îmi dă senzația de zbor. Indiferent de consecințe, prin ce am trecut, prin ce vom trece, acum înțeleg poveștile marinarilor împătimiți, savurez alunecarea iahtului, simt că stăpânesc monstrul dezlănțuit și puterea vântului prins în ceea ce a mai rămas din pânzele gata să plesnească. Fumurile sunt drepte și paralele, înaintăm cu vânt strâns, la limită, urcăm cu impetuozitate pe crestele înspumate și alunecăm cu un vuiet în hăurile negre dintre valuri. Velele tremură frenetic, barca tinde să intre cu prova în vânt, dar mă las cu toată greutatea pe timonă și o corectez, atât cât este necesar, pentru ca vântul să umfle din nou velele. Stropii sărați îmi intră în ochi, dar îmi place, îmi place nespus.”