Fiecare om trăiește între trei fațete ale sinelui.
Prima este imaginea pe care o construim cu grijă și o oferim lumii, în speranța acceptării. A doua este percepția celorlalți- o oglindă deformată a ceea ce cred ei că suntem. Iar a treia, cea mai profundă, este adevărul interior, esența noastră nerostită, pe care o ascundem chiar și de privirea apropiaților.
Ne temem adesea de judecata oamenilor, uitând că singura privire care pătrunde dincolo de toate aceste straturi este cea a lui Dumnezeu.
Ioan Matiuț ni se prezintă într-o carte mai aproape de realitate chiar și pentru cei ce l-au întâlnit aievea. Este un prim volum dintr-un periplu printr-o lume într-adevăr românească, unde eroul narator își amintește numeroasele provocări pe care le-a învins cu o extraordinară îndrăzneală, chiar și când împrejurările păreau cu totul potrivnice. Provocările se succed fără oprire de la fragedă pruncie până la omul matur care a izbutit un pasionant slalom prin tot timpul ce i-a fost dat.
Soarta l-a pus să facă de toate și a făcut de toate, încercând îndeletnicirile cele mai prozaice… până la comerțul cu venin de viperă. Și până la editorul și poetul care este. Victoriile s-au succedat cu eșecurile, dar niciodată cu înfrângerea energiei luptătorului. Scrisă fără patimă, după principiul „iert,dar nu uit”, Matiuț izbutește să își ofere și să ne ofere o „carte de amintiri”, plină de momente captivante, nu fără umor, nu fără credința că totul este posibil și în bine și în rău, într-o societate plutind dusă de valuri. Că nu este doar un simplu povestitor, Matiuț o dovedește și prin paginile unde, printre mizeriile cotidiene, își fac loc și fine interludii romantice.
„Omul din urmă” îmbogățește cu brio tradiția romanului autobiografic într-o literatură unde „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă se învață din școală. -- Gheorghe Schwartz