În contrast cu mai toți optzeciștii, chiar și cu cei mai plurivalenți, Liviu Antonesei se plimbă lejer pe aproape toată plaja umanioarelor, fie trecînd nonșalant de la psihologie la teorie literară, de la sociologie la istorie literară ori de la științele educației la filosofie sau critică literară imediată, fie amestecîndu-le cu artă într-o eseistică euforică și euforizantă, de-a dreptul carismatică prin pasiunea dezbaterii. Pe cît se mai poate așa ceva, e un uomo universale; și nu doar unul de bibliotecă, de activitate contemplativă, ci și unul implicat în viața cetății, cu intervenții publicistice prompte și analize riguroase de situații. […] Mobilitatea spirituală și creativă a lui Antonesei culminează însă în proza pe care o scrie (mai rar, ce-i drept) și, desigur, în poezie. Căci din multele care e, Antonesei e întîi de toate poet. Poate chiar Poet.