„Sunt poeţi sau simpli versificatori pentru care constrângerile prozodice ale textului, artificiul tehnic şi rima insolită reprezintă totul. Şerban Foarţă este exemplul cel mai bun. Pentru Ioan Es. Pop, ca şi pentru celălalt exponent al generaţiei ’90, Cristian Popescu, acestea nu aduc decât o limitare, fără justificare, a poeziei, datoare să-şi creeze şi să impună propriile reguli. Indiferent la convenţionalismul clasicist şi la tiparele consacrate de o lungă tradiţie, autorul „nouăzecist” desfiinţează barierele dintre genurile literare, făcând ca discursul liric şi cel epic să se amestece până la indistincţie. Poemul prozastic sau proza poematică vor aspira şi praful prozaismului, obţinând din registrele comunicării obişnuite şi din piesele uzate ale limbajului „de zi” o lir ică aparent brută; de fapt, mai subtilă, ascunzându-şi sau chiar anulându-şi retorica.”