Repere biobibliografice. Daniel Pișcu s-a născut la 20 iunie 1954 (Lupeni) și a copilărit la Râu Alb (Hațeg), a absolvit în 1979 Literele (română-franceză, Univ. București) și a fost membru al Cenaclului de Luni; debut în presă: Amfiteatru (1978); debut editorial: Aide-mémoire 1989, Litera).

Poziționare estetică. Naivitate controlată, oralitate, „geometria liniei drepte”. Alături de Alexandru Mușina, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Romulus Bucur, Elena Ștefoi, Matei Vișniec, Andrei Bodiu, Lucian Vasilescu, etc., poeți ai realului inductiv (polul colocvial optzecist, construirea sensului de jos în sus, realul de zi cu zi filtrat de limbaje – presă, reclame, clișee urbane – și indus în poem prin colaj, listă, diarism, reportaj, jurnal, micro-narațiune, paștișă de registre, biografism, minimalism obiectual), Daniel Pișcu exemplifică direcțiile/axele textualist – metapoetică (intertext, colaj, poem despre poem), cotidian–biografistă (colocvial, jurnal, poem reportaj), ludic–parodică/satiric urban, minimalist–obiectuală (economia mijloacelor, „poezia lucrurilor” și etic-civice/existențiale ale poeziei optzeciste. (…)

Dacă optzecismul a mizat pe demitizare, textualism și biografism, Pișcu întruchipează zona sa „limpede”, cu oralitate controlată, „geometrie a liniei drepte” și o credință constantă în poem ca gest precis, „aforistic”, care știe să se oprească „aici” – fără a închide însă lumea.

Poezia lui Daniel Pișcu e o școală, nu a „jucărelelor”, ci a evidenței: a privi „drept”, a scrie „la obiect”, a ironiza ușor pentru a degaja un rest de tandrețe. În spatele glumei sau al „aforismului”, rămâne mereu o asceză: să alegi exact atât – „Mă opresc aici” – cât să luminezi sensul.