Toate majorele chestiuni existențiale care străbat romanul Maramureș sunt formulate pe fondul – ori, mai bine zis, distribuite la nivelul texturii intime – a ceea ce putem numi „agitația de umplutură”. O veselă ori melancolică zbânțuialăcuprinde întreaga carte, personajele se tot întâlnesc, comunică prin toate mijloacele, își dau întâlnire prin hoteluri, cafenele, stadioane, călătoresc încoace şi încolo. Tot acest frenetic turbion de întâlniri şi conversații are ceva de manual de tipul „învățați limba (cutare) fără profesor” (un Englezește fără profesor scrisese cândva Ionesco, o primă variantă la Cântăreața cheală), convocând neverosimil de compact banalitatea gesticulației cotidiene a vieții moderne. E o agitație fără scop, cu scopul, de fapt, de a umple vidul existenței: asta s-ar putea spune, dacă le-am acorda oarecare realitate psihologică personajelor, care par însă a fi marionetele „Autorului”. – Nicolae Bârna

Dumitru Țepeneag creează şi exploatează faptul divers, ca o sursă a atractivității: el reprezintă epicul pur, un concentrat de bizar şi senzațional. Autorul şi solia sa Marianne sunt colecționari de fapte diverse, reproduse ca niște documente de epocă şi agremente ale narațiunii, veritabile picanterii. – Ion SIMUȚ

Realitatea pe care o traversează personajul lui Țepeneag are aspecte spectrale, tinde să se transforme la tot pasul într-o uriașă mistificare. Recurgând la procedeele cele mai diverse, de la hiperrealism la viziunea onirică şi la amestecarea deliberată a ficțiunii în realitate, prozatorul procedează la o permanentă deconstrucție a universului exterior. – Octavian SOVIANY