"Acuma, Doamne, ce să-i mai facem?...Spune şi Dumneata...La noi, aicia, circu' e baza. Circu'! Şi nimic altceva. Ne chinuim şi noi ca animalele-alea cu Arta. Doar ştii şi Matale că ele sunt chiar bătute din cauza frumosului... Acuma, dacă ar fi după mine, eu i-aş vindeca pe toţi de fandacsiile astea, de orice fum de-al lor... Nu trece anul şi – să te ţii – iar o dresură cu zece-doişpe nebuni... Dar nu oricum... Nebuni d-ăia fioroşi, numai unu' ş-unu', după gratii, în lanţuri, cu spume. Numai aşa se face o dată înspre ei careva cu Arta şi imediat sunt cuminţi, politicoşi şi scriu versuri. Ge-ni-a-le, Doamne, ge-ni-a-le! Păi, dacă se-mbolnăveşte omu' de la frumosu' ăsta, poate s-o şi vindeca cu el... Că dacă animalele aduc a om din cauza Artei, poate o să semene şi Popescu cu omu' dacă scrie şi el un vers-două, acolo. Dac-ai vrea şi Matale...”

„Ah, Doamne! Toată seara m-am gândit la cântăreaţa aia, aia de-i profesoară şi la Conservator... Ştii Tu: Arta Florescu. Păi numai să-ntâlnesc eu vreo fată s-o cheme aşa: ARTA! Nici nu m-aş gândi: imediat aş lua-o de nevastă! Ce mai, cu acte-n regulă: Arta Popescu!(...) Măcar de mi-ai scoate-o, Doamne, în cale! Arta! Arta Popescu! Uniţi pe viaţă! Pe veci a mea!”