Vreme de un minut, femeia a respins instinctiv ce se afla în fața ei, a închis ochii și s-a cuibărit în trecut. Bărbatul din pădure nu-și găsise pacea. Corpul se rostogolise câțiva metri pe o pantă și se oprise într-un pin bătrân și acoperit cu licheni.

Înțepenise într-o poziție ghemuită și spatele îi era plin de noroi și de frunze roșcate, pe jumătate putrezite, rămase din toamna trecută.

Mortul părea să aibă în jur de treizeci de ani, părul tuns foarte scurt și pe toată fața i se lățise o pată mare, violet, ca și cum cineva aruncase pe el un lighean de apă clocotită.

Nu i se distingeau trăsăturile. Doar ochii deschiși rămăseseră limpezi și soarele strecurat printre crengi îi făcea să pară aurii, neverosimili și neîmpăcați cu soarta.

Își ținea mâinile încleștate pe burtă, peste hanoracul subțire pe care scria „Aeronautica Militare”. Poate că fusese rănit și acolo, sau era doar o reacție de apărare.