Un ungur și un român care discută despre românitate și maghiaritate pot să pară o ciudățenie a istoriei. Pe cine interesează ce crede un xx Aceste dialoguri au început ca un „proiect” xx Trebuie să recunosc că pentru mine a fost și o reacție față de suitele de dialoguri false care au apărut pe piața cărții din România, unde mai degrabă asistam la interviuri și monologuri între un „maestru” și un discipol lingușitor. Ceva din categoria: Nu-i așa „Maestre” că sunteți frumos și deștept și că îmi dați și mie binecuvîntarea? Am găsit în Péter interlocutorul ideal, iar întâlnirile noastre, care au avut loc fie în fața unei statui, fie în diverse cafenele, fie pur și simplu pe o bancă în centrul Clujului s-au transformat în schimburi de idei, în mesaje pe Facebook și pe mail, la rîndul lor transformînd înțelegerea mea despre mine și despre lumea în care trăiesc.
Mi-au plăcut cafenelele acelea, ca și mailurile respective. Recitind tot materialul am avut o senzație de normalitate: nu suntem de acord în unele privințe, dar asta nu ne afectează prietenia. E adevărat că suntem afectați de unele lucruri, și asta se vede în faptul că unele dintre teme revin cu o perseverență obsesivă. Nu putem salva lumea, dar putem rămîne ce am vrut să devenim: oameni cu o cultură a dialogului și cu o sete a lui.
Doru, un român care nu numai că știe, dar și dorește să vorbească maghiara, mi se pare unic. Mai mult, un român care nu caută conflictele, ci interfețele, ca să le numesc așa. Și care nu numai că le caută, le și șlefuiește și creează altele.
A fost o discuție foarte bună, o șuetă reconfortantă. Deja mă apucă nostalgia cînd mă gîndesc că s-a terminat.
Péter Demény