Pamfil Şeicaru este considerat, spunem noi pe bună dreptate, cel mai mare jurnalist român. Unii îl consideră drept creatorul presei moderne româneşti. Până să apuce drumul exilului, Şeicaru era perceput de mulţi colegi de breaslă drept „figura numărul unu a presei bucureştene”. Unii autori, după cum notează profesorul Fănel Teodoraşcu îl numesc pe Şeicaru chiar cel mai mare gazetar al României Mari, pentru că el a fost „fondatorul presei moderne sub aspectele stilisticii şi tehnologicului”. Iar un alt exeget, Mircea Coloşenco merge chiar mai departe şi îl aşează pe Pamfil Şeicaru alături de pionierii presei din ţara noastră: Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi şi Gheorghe Bariţ.

Pamfil Şeicaru are în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS) mai multe dosare conexe, de problemă, dosarul deschis de Siguranţă, dar şi cel penal. Cel mai interesant, din puncul nostru de vedere, este dosarul personal, predat CNSAS de Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi care are nu mai puţin de şase volume, cu un total de 2083 pagini!

Evident avem posibilitatea de a lămuri câteva aspecte rămase până acum învăluite în mister: graţierea lui Şeicaru la solicitarea lui Nicolae Ceauşescu şi vizita incognito pe care acesta o realizează la invitaţia şi sub protecţia Departamentului de Informaţii Externe (DIE) la Bucureşti în august 1976. Ca o ironie a sorţii trebuie spus că viaţa lui Pamfil Şeicaru se învârte fatidic în jurul unei date: 23 august. Părăseşte România în 1944 cu câteva zile înainte de 23 august – act pe care l-a atacat pe tot parcursul vieţii – şi îşi încheie cariera urmărind pe viu manifestările consecrate aceluiaşi 23 august, pe viu, la Bucureşti în 1976. Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1976!

Geneza acestei cărţi este lungă, poate prea lungă. În 1990 printr-o împrejurare, zic eu fericită, am intrat într-o corespondenţă fertilă cu Traian Popescu, patronul revistei “Carpaţii” din Madrid, dar şi prietenul intim al lui Pamfil Şeicaru. Cu acest prilej am reuşit să citesc tot ce publicase Pamfil Şeicaru în exil, dar şi să-l cunosc în 1991 la Koln pe ultimul comandant al Mişcării Legionare, Horia Sima.

Despre Pamfil Şeicaru s-a scris mult şi în mod evident se va mai scrie. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că pune pentru prima oară în istoriografie problema colaborării marelui gazetar cu serviciile secrete de la Bucureşti. Nici cel mai recent cercetător al lui Pamfil Şeicaru şi ne referim aici la profesorul Fănel Teodoraşcu – vezi volumul „Pamfil Seicaru”, editura „Ars Docenti”, Bucureşti, 2014 nu crede în colaborarea gazetarulului. „În afara graniţelor ţării, reputaţiei de şantajist a lui Şeicaru i se adaugă cea de colaborator al regimului comunist de la Bucureşti. Acuzaţia se bazează pe o informaţie incertă referitoare la perioada în care Pamfil Şeicaru ar fi făcut o vizită în România pentru a se întâlni cu Nicolae Ceauşescu şi care a dat naştere unor polemici aprinse între colaboratorii din exil ai gazetarului. Din păcate, legătura ziaristului cu regimul comunist de la Bucureşti şi vizita acestuia în ţară sunt subiectele cel mai intens tratate, în ultimii ani, de autorii care se declară interesaţi de activitatea jurnalistică a lui Pamfil Şeicaru, lăsând astfel în plan secundar textul jurnalistic propriu-zis.

În ciuda numeroaselor discuţii purtate pe marginea acestui subiect, nu există nicio dovadă clară că Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România în timpul regimului lui Nicolae Ceauşescu. Aşa cum am văzut, în această chestiune, există unele semne de întrebare, dar acestea nu permit, încă, tragerea unei concluzii”, scrie Teodoraşcu.

Dincolo din datele aflate în Dosarul 66/SIE cred că este importantă pentru cititori mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş[i], cel care a avut o contribuţie esenţială la racolarea lui Pamfil Şeicaru dar şi la aducerea acestuia la Bucureşti.

Volumul de faţă nu este nici unul hagiografic, nici unul al desfiinţării marelui gazetar. Istoria acestui caz este mult mai complexă decât pare la prima vedere…

Exact în urmă cu zece ani publicam la Editura Militară volumul “Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944–23 august 1976”, care s-a bucurat de o competentă prefață a lui Ion Cristoiu, dar și de un studiu introductiv al domnului comandor (r) dr. Marian Moşneagu, pe atunci Şeful Serviciului Istoric al Armatei. Cartea s-a bucurat de un succes deosebit tirajul fiind epuizat imediat. Sper că și acest nou volum, care a mai suferit mici modificări să fie bine primit. Rămân adeptul marelui gazetar Pamfil Şeicaru, care spunea că „cititorul îţi iartă chiar o atitudine care îi va fi ultragiat sentimentele, convingerile, dacă atitudinea este sinceră, dezinteresată. Dar nu iartă absenţa de opinie, strecurarea printre evenimente cu o gângăveală poltronă de opinii. În fond, cititorul este un aspru, dar drept judecător”.

-- Conf.univ.dr.Florian BICHIR, Cercetător științific al Academiei Române