Noi, Homo sapiens, putem fi cea mai bună, dar și cea mai rea dintre specii. Ce s-a întâmplat în timpul evoluției umane pentru a se ajunge la acest paradox? Care sunt cele două tipuri de agresiune la care sunt susceptibile primatele și de ce a evoluat separat fiecare dintre ele? Cum se compară intensitatea violenței dintre oameni cu comportamentul agresiv al altor primate? Cum s-au domesticit singuri oamenii? Și cum au fost achiziția limbajului și practica pedepsei capitale factori determinanți în evoluția culturii și a civilizației?

Plină de autoritate, provocatoare și antrenantă, Paradoxul bunătății oferă o teorie originală și surprinzătoare despre cum, în ultimii 250 de milioane de ani, omenirea a devenit o specie din ce în ce mai pacifistă în interacțiunile ei zilnice, chiar dacă totuși capacitatea ei de violență planificată la rece și devastatoare rămâne nediminuată. Urmărind istoriile evoluționiste ale agresiunii reactive și proactive, antropologul biolog Richard Wrangham argumentează convingător în favoarea necesității toleranței sociale și a controlului diviziunilor sălbatice care continuă să ne bântuie și astăzi.

Foarte originală... complexă și ambițioasă... O poveste despre originile moralității care începe cu sute de mii de ani înainte ca vreo creatură să posede simțul binelui și al răului sau chiar al sinelui... Alegerea, evaluarea și potrivirea împreună a dovezilor culese de pe șase continente, din 12 discipline, de la câteva zeci de specii, și din două milioane de ani, pentru a da naștere unei structuri complexe și de mari dimensiuni, are ceva impresionant, chiar emoționant. Este vorba și de o lecție: evoluția este mult mai puțin relevantă pentru creșterea noastră decât imaginația morală.“ The New Yorker