Viața lui Blaise Pascal, străbătută de mistuitoare intuiții metafizice, se dovedește a fi o neobosită căutare a misterului presimțit dincolo de aparențe, de textura infinit de complexă a realului. Parcurgând momentele emblematice ale biografiei lui Pascal, articulate pe cele trei dimensiuni fundamentale – omul, gânditorul, savantul –, Pierre Lyraud ne dezvăluie un spirit reflexiv, oscilând între apropiere și distanțare față de lume, dar aflat într-un continuu dialog cu intelectualii vremii sale.

Se prefigurează astfel un impresionant portret spiritual, de o rară intensitate pe verticala cunoașterii. Autor al unei opere plurale, care invită la noi interpretări și reașezări tematice, creator de stil și metodă de cercetare, savant și inventator de prestigiu, Blaise Pascal întruchipează întâlnirea privilegiată dintre pasiunea pentru legile fizicii și teoriile matematice și intensitatea vieții lăuntrice și a căutării lui Dumnezeu.

Viaţa lui Blaise Pascal este o legendă. Sau cel puţin devine astfel la foarte scurt timp după moartea sa, când sora lui mai mare, Gilberte, a scris Viaţa domnului Pascal, în care încerca (şi reuşea) să desluşească liniile de forţă ce structuraseră o viaţă scurtă, însă extraordinar de bogată, şi să preschimbe biografia unui om în relatarea exemplară a unei vieţi creştine menite admiraţiei şi meditaţiei, altfel spus, în legendă. Nu există nimic mărunt în această viaţă intensă. Urmărind itinerarul propus de Gilberte, descoperim un conflict permanent sau o înlănţuire neîncetată între ştiinţă şi inimă, raţiune şi credinţă, lume şi dezgust faţă de lume. (…) Prin această Viaţă, neîndoielnic cu majusculă, prin cele câteva scrisori păstrate de la el şi alte câteva mărturii de familie, apare în sfârşit chipul lui Blaise Pascal, care nu se lasă văzut decât în reprezentări postume. (…) Documentele biografice pot lămuri condiţiile de elaborare a operelor, în vreme ce operele ne permit să precizăm, păstrând distanţa necesară, anumite opţiuni de viaţă.

„Din acel moment, se poate percepe la el un principiu stilistic: demonstraţiile sale converg spre esenţial. Noile experienţe nu descriu în detaliu toate protocoalele, dar elimină elementele care nu sunt esenţiale pentru înţelegerea experimentului. Este o atitudine deosebit de nouă, care îmbină rigoarea şi nevoia de a înţelege: chiar şi în lucrările sale ştiinţifice, Pascal nu este departe de o reflecţie asupra retoricii, înțelese ca artă a persuasiunii.”

„Se deschide, treptat, o nouă perioadă mondenă, strălucitoare, când savantul inventează aleæ geometria, «geometria hazardului». Providență şi hazard, hazard şi Providenţă: aceşti patru ani îl conduc pe Pascal de la admiraţia timpului rânduit de Dumnezeu la studiul matematic al «părţilor», apoi, ca într-un cerc, de la fierberea matematică la prezenţa unui Dumnezeu ce poate fi simţit cu inima.”

„Şi, într-adevăr, dacă Jacqueline oferă o mărturie de neînlocuit despre convertirea fratelui său, există ceva ce ea nu ştie – şi este tocmai acea «noapte de foc», o «renunţare totală şi blândă», produsă în timpul câtorva ore din noapte, care explică, fără îndoială, surprinderea tinerei călugăriţe în faţa atitudinii fratelui ei. Ce s-a petrecut cu exactitate în noaptea aceea trebuie să renunţăm a înţelege, limitându-ne la ceea ce a consemnat Pascal…”

„Tot astfel poate fi înţeleasă atitudinea pe care omul trebuie s‑o arate faţă de acest clar-obscur: nu să dorească manifestarea deplină a lui Dumnezeu, care este mai presus de condiţia umană, ci supunerea şi umilinţa în faţa unei obscurităţi din care este un dar să ieşim. Între lumină şi umbră, lumea nu oferă nicio poartă deschisă către Dumnezeu, însă nici nu închide definitiv vreuna.”

„Într‑o primă etapă, călugăriţele se supun formularului, continuând să emită rezerve asupra chestiunii de fapt. Nu este însă de ajuns. După o perioadă de şovăieli, survine un nou atac, din partea noului arhiepiscop al Parisului, fostul preceptor al lui Ludovic al XIV-lea, Hardouin de Péréfixe (1606–1671). În august 1664, el încearcă să le constrângă pe călugăriţe prin forţă. Închide douăsprezece dintre ele în mănăstiri ostile celei de la Port-Royal, unde nu se pot împărtăşi.”