Scriind despre Pascal – celălalt chip al spiritului francez, alături de Descartes –, Pierre Manent ne invită să ne punem întrebarea privitoare la sensul creștinismului și la relația sa cu civilizația occidentală. Cartea pe care i-o dedică se adresează deopotrivă celor fascinați de gândirea sa și celor preocupați de marile teme ale lumii contemporane.
Cu perspicacitatea unui filozof politic care a studiat originile modernității, Manent ne conduce în miezul însuși al dezbaterii începute în secolul al XVII-lea, într-un timp care aparent onora religia și îi recunoștea rolul public. Însă Pascal vedea încă de atunci diminuarea și, mai ales, negarea profundă a „proiectului creștin“, a radicalei sale noutăți istorice și a raportului pe care-l instituise între Dumnezeu și umanitate.
Împrumutându-i privirea, avem șansa, potrivit lui Manent, de a sesiza cu aceeași intensitate motivele despărțirii de credință și cele pentru care Dumnezeu nu e doar o idee, ci devine inima experienței creștine, ca în faimosul Memorial. Și astfel interlocutorii lui Pascal suntem noi toți. — MIRUNA TĂTARU-CAZABAN
Blaise Pascal a regândit și reformulat, într-o formă fragmentară și provizorie, dar foarte impresionantă, ceea ce eu numesc proiectul creștin, adică ansamblul dogmelor sau tainelor creștine, așa cum sunt ele înțelese de mintea omenească și așa cum sunt acceptate de voința noastră, în stare să dea naștere unei forme de viață aparte. „Proiect“ nu are doar un sens logic sau lingvistic, ci și unul practic și activ, fiind vorba despre actul de a propune, un act al cărui prim și principal autor este Dumnezeu prezent în Biserica Sa.
Am căutat sprijin la Pascal pentru a găsi termenii preciși și pentru a recupera gravitatea și urgența întrebării creștine – cea a credinței creștine, a posibilității credinței creștine. Există vreun ocol, vreun artificiu prin care să poți folosi forța cuiva mai puternic decât ești pentru a formula cea mai personală întrebare? Aceasta e chestiunea ce face obiectul prezentei cărți. — PIERRE MANENT