Nu putem concepe filozofia istoriei ca pe ceva separat de filozofie în general. Ea se ocupă de exemplificările adevărurilor generale stabilite de filozofie, pe care le vede întruchipate într-o manieră cît se poate de singulară şi contingentă. Cum ar putea fi manifestate certitudinile filozofiei de realitatea istorică dacă nu într-o manieră mai mult sau mai puţin conjecturală? Tocmai pentru că filozofia istoriei înseamnă întoarcerea finală a cunoaşterii filozofice la individual şi la contingent îi este ei absolut imposibil să aibă (cum credea prosteşte Hegel) acelaşi grad de certitudine ca metafizica. Dar cu toate acestea, în virtutea continuităţii sale cu întregul ansamblu al cunoaşterii filozofice, ea este filozofie. Este filozofie readusă la realitatea cea mai individuală – mişcarea, mersul însuşi al istoriei umane în timp.

Nu există problemă mai fundamentală pentru filozofia istoriei decît aceea a relaţiei dintre libertatea divină şi libertatea umană în modelarea istoriei. Planul etern al lui Dumnezeu nu trebuie conceput în termeni antropomorfici, ca un fel de scenariu scris în prealabil. Concepţia adevărată e că planul divin este imuabil odată fixat din eternitate. Dar este fixat din eternitate numai dacă se ţine cont de slăbiciunea liberă a omului, pe care Dumnezeu o vede în prezentul Său etern. Omul intră astfel în planul etern. Nu ca să-l modifice! Ar fi o absurditate să spui asta. El intră în însăşi compoziţia planului etern şi în fixarea lui veşnică prin puterea sa de a spune nu. Şi slava libertăţii divine este să creeze o lucrare cu atît mai frumoasă, cu cît îi îngăduie mai mult celeilalte libertăţi să o distrugă, pentru că din abundenţa de distrugeri ea singură poate extrage o supraabundenţă de fiinţă. (Jacques Maritain)