Peştele cu aripi este o colecţie de proze scurte, în care societatea autohtonă şi contemporană este scrutată din cele mai neutre unghiuri cu putinţă. Totul se întâmplă în interiorul unui algoritm social şi psihologic care pare, pe de o parte, bine-cunoscut, însă care reuşeşte mereu să surprindă prin soluţiile inedite de final sau prin reciclarea ingenioasă, prin transformarea aproape incredibilă în athanor-ul prozastic, a unor prejudecăţi şi tabuuri. Directeţea discursului vine să întărească sentimentul de déjà-vu care este spulberat, proză cu proză, în momentele în care Răsvan Popescu apasă pedala inefabilului. Fiecare dintre aceste povestiri este un scurtmetraj în sine, experienţa autorului în domeniul scenaristicii spunându-şi cuvântul, însă ceea ce face aceste naraţiuni să fie cu adevărat speciale, dincolo de teme şi personaje, este capacitatea autorului de a lăsa finalurile deschise, de a găsi mereu portiţa optimă prin care, deşi un ciclu se încheie, nimic nu se termină, totul se continuă, se prelungeşte în mintea cititorului şi de acolo în viaţa comună.