Cu o acțiune ce redă cu fidelitate atmosfera unei Craiove din vara anului 1942, „Pisica doamnei Popescu” este fără doar și poate unul dintre romanele „hard boiled” care, până să te clocotească, te fierb la foc mic începând chiar cu prima pagină.

Romanul, desprins parcă dintr-un jurnal de memorii, reconstituie unul dintre cazurile vestitului Anton Olteanu care, în urma unui accident nefericit, este nevoit să renunțe mult prea devreme la cariera sa din cadrul Chesturii Poliției. Fără nicio altă resursă materială în afara unei chete din partea colegilor, acesta apelează la un vechi amic, căruia îi făcuse cândva un mare favor, reușind astfel să închirieze aproape pe nimic o garsonieră într-una din cele mai exclusiviste clădiri din oraș, unde încropește „Tony & asociații” – „o agenție de detectivi particulari la care, momentan, unicul acționar eram eu.” – după cum mărturisește chiar fostul comisar.

Absolut întâmplător, în locuința de deasupra garsonierei în care se instalează eroul nostru, locuiește Delia Popescu, o tânără doamnă de o frumusețe răvășitoare al cărui soț este plecat pe front. Doamna Popescu conduce un automobil Mercedes de 80 de cai putere – un vehicul ce doar funcționarii cu rang foarte înalt din cadrul armatei germane și-l pot permite – bea cot la cot cu bărbații, fumează țigările altora, lasă uneori impresia că ar fi naivă, alteori extrem de inteligentă, se poartă după ultima modă, părând să nu ducă lipsa banilor, însă acceptă să lucreze ca secretară pe un salariu de nimic, fiind, una peste alta, genul de femeie la care „puțini bărbați cu sânge în instalație i-ar putea rezista” – spune Tony.

Și, ce să vezi!, doamna Popescu are o pisică. Care, pisică…