Există în Poemele lui Valeriu A. Cuc o liniște de ninsoare căzând peste centrala din spatele blocului, de oraș luminat noaptea de felinare stradale. E confesiunea unei ființe vulnerabile, care detectează visceral realitatea afectivă din jur, care tânjește după căldură umană și a cărei structură fragilă amenință să se disloce la fiecare pas. Micile povești personale și intimiste se încheie cu verdictele abrutizante ce ne definesc ca specie.

Ce văd când mă gândesc la poemele lui Valeriu: o inimă pulsândă, strigând după ajutor, o voce care, din melancolie, duioșie și atenție față de celălalt, trasează un peisaj interior de o teribilă autenticitate, ca un „sărut straniu și decisiv“.

Valeriu A. Cuc (n. 1991, Oradea) a publicat poezii în câteva reviste (Vatra, Familia, Steaua, Echinox, Dlite) și a citit în cadrul unor festivaluri, evenimente și cenacluri de literatură din țară. Locuiește în București unde pendulează între job-ul de inginer în IT, muzică și, tot mai rar, fotografia pe film.