Viorel Bucur este un poet format care stăpânește mecanismele poeziei și este deprins cu meditația asupra acesteia. El scrie o poezie așezată, consubstanțială: cu cât evoluează el, sentimental și meditativ, cu atât evoluează și poezia lui. Am mai spus că dă impresia de blagian, tocmai pentru că vrea o poezie profundă, și ea este profundă, iar meditația este mult mai gravă.

Poetul se fixează pe niște teme, de aceea ni se pare că poemele sunt diferite unele de altele, pentru că temele abordate sunt mereu altele, dar cuvintele își păstrează întotdeauna limpezimea, spun ceva, dau glas unei stări de singurătate. Există la el o obsesie a scurgerii timpului, „fugit irreparabile tempus”, o spaimă permanentă, cu greu acceptată, în fața amenințării de trecere a timpului. Viorel Bucur evită cotidianul, biografismul cotidian și se duce undeva spre o metafizică a vieții și a poeziei.