Pariu pe un experiment
Poemul curcubeu e un experiment și a fost un pariu. Pariu, fiindcă am vrut să aflu dacă sunt în stare să scriu poezie timp de opt ore, continuu. Pentru asta am preferat un spațiu public,
Galeria Pygmalion din Timișoara, și fiindcă acasă ar fi fost mult prea multe tentații cărora nu le-aș fi rezistat. Apoi, fiindcă am vrut să arăt că scrisul implică rezistență, concentrare de durată, acuitate, energie. Am ales o zi de weekend, sâmbăta (12 octombrie 2019), fiindcă 99% dintre scriitorii români scriu când apucă: noaptea, în concedii, la sfârșituri de săptămână, în zilele libere. Toți au servicii care nu prea sunt într-o relație apropiată cu literatura. În niciun caz cu scrisul de ficțiune.
Performance-ul meu a fost şi un protest tacit față de modul în care e perceput, deseori, scriitorul român: un personaj care nu face mare lucru. Da, nimeni nu mă obligă să fiu scriitor. Scriu cu și din plăcere, cu scopul de a-mi oferi surprizele și, poate, bucuriile pe care lucrul la un text de ficțiune le oferă. Fiindcă poezia mea e autoreferențială, ea devine și un instrument de cercetare a celui care sunt și a lumii în care trăiesc. Însă o știu prea bine că lumea s-a mișcat și se mișcă înainte (și) datorită celor care pictează, cântă, joacă teatru, compun muzică, dansează, își imaginează, fac fotografii, scriu. De fapt, cred că fiecare om e artist, chiar dacă nu știe asta sau nu e aplaudat pentru talentele sale. Și, da, fiecare mărim, măcar cu un micron, universul.
Am început „Ziua de lucru a poetului” – cum s-a chemat evenimentul care a avut loc în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spaţiu la Timișoara – la ora 10. Am scris pe o bobină de hârtie, dintre cele pe care se tipăresc ziarele – am primit-o de la colegii mei de la Renașterea bănățeană, ziar unde am lucrat patru ani, în tinerețe. Am folosit pentru fiecare vers câte-o carioca de altă culoare tocmai pentru că poezia nu e monocromă, ci e (și) un joc ce are nuanţe și culori diferite. În timp ce scriam, hârtia înainta, centimetru cu centimetru, prin sala lungă.
Curioșii, familia, prietenii, cititorii de poezie au putut să vină în galerie și să vadă ce fac. Unii și zâmbeau, nu doar îmi zâmbeau, dovadă că au simțit, în toată desfășurarea aceea de hârtie, care creștea metru după metru, de la o oră la alta, ironia şi autoironia. Metri de poezie?!
Performance-ul avea și un substrat de zeflemea: se scrie enorm, arta a ajuns să fie aproape orice are chef oricine să o numească astfel. Orice glumă, însăilare, mâzgăleală are toate șansele să fie acceptată ca artă. Și eu mi-am asumat riscul unui fiasco. Da, am scris, da, mi-am demonstrat că, intrând în al 50-lea an de viață, pot ține la tăvăleală, că mă pot juca, pot avea anduranță, pot arăta cât de simplu, de colorat, de intens e scrisul de poezie. Nici n-ar mai fi contat valoarea poemului. Era un act performativ. Opt ore de scris. Însă pentru mine a devenit, în clipa în care mi-am găsit subiectul – clipă ce a coincis cu cea în care m-am așezat, la ora 10, pe scaun – principalul pariu. N-am știut dinainte ce-o să scriu, nici măcar nu m-am gândit la ce-aș vrea să scriu. Nu am vrut să fac asta – să planific, să mă pregătesc, ci să-mi
aflu reacția în fața acelui sul de hârtie și să experimentez scrisul de primă instanță.
Sunt unul dintre cei care crede în inspirație. Să fi fost inspirat în acea zi de octombrie, când, după cele opt ore, aş mai fi stat şi aş mai fi scris? Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui și eram furat de mișcările ei. La ora 6 seara m-am oprit, m-am ridicat de pe scaun, mi-am tras sufletul și am rulat înapoi poemul de 15 metri.
Aproape un an nu m-am atins de sulul de hârtie, deși i-am dat târcoale. Însă la un moment dat, când curiozitatea m-a răzbit, l-am derulat, l-am citit și l-am transcris. Iar după încă un an e chiar aici. – Robert Șerban