Prima observație pe care această carte o provoacă ține de utilitatea ei. E foarte bine să avem grupate meticulos toate cronicile pe care Cornel Regman le-a dedicat tinerilor autori din anii 70-90. Până acum acestea erau risipite în volume mai degrabă inaccesibile. Un repertoriu al lor face îngrijitorul ediției, Ștefăniță Regman, într-o notă finală care însoțește culegerea. Ce se poate constata mai întâi e că preocuparea criticului pentru literatura in statu nascendi, cum singur numește scrisul debutanților, a fost mai mult decât o ocupație „de weekend”. Căci dacă Regman nu s-a dedicat compulsiv recenzării producției juvenile, așa cum a făcut în epocă Laurențiu Ulici, el rămâne totuși până astăzi un comentator de o acută mobilitate (nu doar stilistică) al ideației literare a acelor ani. Am făcut de multe ori exercițiul acesta, mai ales în cazul autorilor din „întunecatul deceniu nouă”, cei mai mulți dintre ei cenacliști de luni. Nu mă interesează cât de exact a scris Regman despre fiecare dintre ei. Un cronicar trebuie să fie atât de exact cât i-o cere propriul gust. Ce știu e că lecturile din partea a doua a unei cărți ca Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzeciști” se numără printre cele mai palpitante intelectual „prize critice” din câte le-au fost consacrate unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu et alii. Reluând, cum spuneam, o parte din conținutul cărții din 1997 și completându-l cu texte provenite din alte sumare (Colocvial, De la imperfect la mai mult ca perfect, Ultime explorări critice…), volumul de față lărgește impresia de panoramă așa zicând discontinuă. Nu toate numele care, știm din alte sinteze, ar fi meritat să apară aici chiar apar, pe de altă parte, nu toți cei discutați de Regman sunt autori de prima mână. Dar scăpările, ca și prisosurile, n-au nici o importanță. Contează că mulți dintre scriitorii ce păreau fixați definitiv în câte-o formulă interpretativă standard, uneori avantajoasă (căci, pentru ochiul care privește, chihlimbarul pune în valoare insecta) sunt pur și simplu resuscitați. Uneori, o sugestie face cât două relecturi. Dau un simplu exemplu: păstram, față de cel de-al patrulea volum al lui Adrian Popescu, Curtea Medicilor, o imagine univocă. O legam de faimoasa familie a Renașterii italiene (în buna tradiție a Umbriei). Asta până când, citind cronica lui Cornel Regman, am descoperit un sens surprinzător de concret la acest poet asociat în genere cu diafanul: ar fi vorba despre o zonă a Clujului, situată între Biblioteca Universității și Grădina Botanică, un cartier, cândva, al clinicilor. La ceva distanță, dar despre același poet, criticul notează un vers, „jarul ultimei surori îmi arde degetele fără milă” (p. 90), celebrând o marcă de țigări (K.D.), pe care îl denunță fără amânare, reluând scenariul cunoscutei execuții maioresciene de la 1867: „Trăiască pipa consolatoare….”