În „veacul mult prea grăbit”, poetul îşi „umpl(e) buzunarele cu mireasma satului bătrânesc”, se predă melancolic ritmului molcom al anotimpurilor cu veștejiri autumnale și reînvieri periodice, în versuri armonizate prozodic, după modele, și cu metafore verificate în timp, nu ezită să scrie „romanțe”, „balade” ori „fabule”, stă „la taifas cu Ziditorul”, încercând un dialog eliberat de constrângerile dogmatice cu o divinitate ce pare a-și fi abandonat Creația („lumea asta stricată de la-nceput”), deplânge într-un limbaj mai degajat-jurnalistic „bicisnica epocă a tranziției". -- Ion Pop

Sursa principală a lirismului o constituie atmosfera (contemplativ-melancolică și nostalgică), iar, în ordine afectivă, sinceritatea confesiunii. Retorica fluentă, muzicalitatea rafinat-vetustă și în diverse tonalități (unde având aerul unor subtile pastișe după Eminescu și, în special, după Bacovia), cu inflexiuni de madrigal și cantilenă, dar și amplitudini mai grave de lamentație – iată calitățile acestei poezii ceremonioase, în care patetismul cenzurat al intimismului se conjugă cu meditația existențială. […] În orice caz, fără a-i minimaliza restul operei lui Constantin Cubleșan, înclin să cred că poezia reprezintă, deocamdată, capitolul cel mai substanțial estetic al acesteia. -- Petru Poantă