„E în poezia lui Emil Nicolae o opţiune pentru o înţelepciune resorbită în scepticism şi melancolie, căci poetul nu e sensibil nici la retorica revoltei, nici la scenariul grotesc, deşi le poate cultiva cu siguranţă. Sensibilitatea lui e a orfevrierului, a buchinistului, a celui pierdut în voluptăţi misterioase, iluminat de o altă înţelegere a lumii care-l absoarbe din cotidianul derizoriu şi-l proiectează sub căldura nostalgiei.” (Mircea A. Diaconu)