Florin Partene (îi) revendică, după zece ani, corpului și inimii poezia. O aduce în brațe ca pe un copil pierdut și începe să îi asculte și să-i învețe jocurile de mult uitate. Iar așa cum se întâmplă după un timp greu și îndelungat, s-ar putea ca cei plecați să revină cu formule noi, să se întoarcă altfel decât i-ai cunoscut. Volumul Poezie pentru începători (proaspăt apărut la Editura Charmides) este întocmai poezia care îl învață pe poet că revenirea este posibilă, că o poate lua iar și iar de la capăt, chiar și atunci când mâinile nu o mai doresc – pentru că poezia decide singură, pentru că doar ea își poate cere drepturile înapoi: ce să zic… eram fericit/ frenezia cuvintelor nu mă mai vizitase de zile bune/ felul în care aceste schije ale minții/ ridică memoria deasupra proceselor cognitive/ nu mi s-a arătat luni și marți. Cartea se deschide cu un poem-prolog, asemănător unei arte poetice, pregătind terenul jocului, avertizând că totul este sau poate fi poezie. Ea bate la ușă și trebuie să o scrii: poezia sau poezia/ poezia și poezia/ poezia. Ea nu-ți zice cum să o faci, ci doar își anunță apropierea iminentă.

Florin Partene scrie o poezie a ludicului, unde măsura, ritmul și rima sunt singurele forțe de control asupra „curgerii” acesteia și muzicalitatea atent lucrată nu depersonalizează. Jocurile de cuvinte și plimbarea prin spații și timpuri trecute înscriu poemele într-un efort de a aduna cele trăite și de a aminti obsesiv despre cele pierdute. Luciditatea pierde în fața imaginației, iar jocul copiază contururile realității și le perfecționează, le îngroașă. Vocea poetică își dorește să fie erou, să se salveze prin accesarea locului ce îi promite că poate fi orice își dorește. Deși volumul Poezie pentru începători pare a fi însăși evadarea spre poezie, Florin Partene reușește să reintegreze viața însăși, să parieze pe fertilitatea poetică a acesteia, să îi umple imagistic suburbiile, să o subtitreze în alt mod: Deplasarea spre roșu/ vreau să produc un text impersonal/ o prostie, însă vreau să o fac/ și scriu așa dintr-o suflare două trei rânduri/ când mă uit autocorectul a titrat/ : „eu am/ văzut din pat/ cum se naște liniștea”. În poezie, impersonalul pierde teren. Toate linkurile accesate, toate nișele alese vor conduce spre sine pentru că deasupra lanțurilor cauzale/ fierb oalele tale.