Nu sunt dependent de Facebook, am o viață activă, social-literară, Prieteni, dar și o mulțime de cunoscuți, cu care mă aflu, îmi place să cred, în relații bune, agreabile. Întreaga mea viață literară, și nu numai, le-am dedicat bunăstării sufletești a semenilor mei, cultivării zîmbetului, pentru recăpătarea stimei de sine, pentru alinarea, prin umor, a neajunsurilor cu ghimpi, ale singurătății, ale bătrîneților eșuate. Sună cam patetic, dar am nenumărate dovezi că întreprinderea mea altruistă și-a atins scopul, a fost dezinteres, și, desigur, nițică plăcere de a ști că sunt cu o anume notorietate, că mă salută, zîmbind, necunoscuți.

Unii, destul de mulți, nu au umor, contraatacă penibil, mă pun la punct, persiflant, spirituali, cred ei. Alții, indiferent ce subiect pui pe masă, se ocupă cu exhibiționismul obsesiv, cu fututul, ca s-o zicem pe a' dreaptă, a unui om politic, a unui scriitor, a unuia din istorie, apasă exhaustiv pe pedala lui „comuniștilor, securiștilor”, de parcă tată-so nu a trăit în celălat regim, iar la gîtul lui nu a fluturat o cravată de pionier... Cu ce suntem vinovați că nu ne-am născut, ca el, după 1990, ori că nu am murit la timp, la timpul lui? Pe de altă parte, unii, năimiți, plătiți, transformă dialogurile în atacuri imunde, demolatoare. Te duci, îl cauți, pe Google, la alte surse: ori nu există, fiind o curvă anonimă, ori datele, fie și sumare, te lămuresc cu cine ai de-a face. Alții, la umbra cartelei, te atacă pe sms, după ce au primit numărul tău, sau l-au obținut, prin captatio benevolentiae.