Cea mai inalta, precum si cea mai joasa forma de critica este o forma de autobiografie. Cei care gasesc intelesuri urate in lucrurile frumoase sunt corupti fara a avea vreo urma de farmec, ceea ce reprezinta un defect major.
Cei care gasesc semnificatii frumoase in lucrurile frumoase sunt cei cu adevarat cultivati. Pentru acestia exista speranta pe lume. Acestia sunt cei alesi, pentru care lucrurile frumoase inseamna frumusete in stare pura.
Nu exista carti morale sau imorale. Cartile sunt scrise bine sau prost, atata tot.
„... Intra fara zgomot, incuind usa in urma sa, dupa cum ii era obiceiul, si inlatura cuvertura violeta de pe portret. Imediat, lasa sa-i scape un tipat de durere si de indignare. Nu putea detecta nicio schimbare, cu exceptia faptului ca ochii aveau acum o stralucire de viclenie, iar gura era incadrata de o cuta curbata, tradand ipocrizia. Portretul era in continuare oribil – mai oribil, daca era cu putinta, decat inainte – iar roua stacojie care pata mana portretului parea mai vie, ca si cum ar fi fost improspatata de sange abia varsat. Apoi incepu sa tremure. Oare doar vanitatea il impinsese sa duca la capat aceasta fapta buna? Sau dorinta de a incerca o senzatie noua, asa cum sugerase lordul Henry, cu un hohot batjocoritor? Sau pasiunea aceea de a juca un rol care ne face uneori sa facem lucruri mai nobile decat suntem noi? Sau, poate, toate acestea? si de ce era pata rosie mai mare decat inainte? Parea sa se fi strecurat, ca o boala teribila, peste degetele acelea ridate. Era sange si pe picioarele tabloului, ca si cum lichidul acela ar fi picurat – era sange chiar si pe mana care nu tinuse cutitul.”