Poveștile acestea sunt adevărate. Sunt poveștile de viață ale unor personalități retrase în istorie: Cantacuzino, Văcărescu, Dalles, Bălăceanu, Poroineanu, Otetelișanu... Dar le-am numit povești ca să nu se creadă că sunt cine știe ce evocări scrobite, cu pretenții didactice. Nu este cazul.

De ce am reconstituit cursul unor vieți stinse demult pornind de la monumentele lor funerare din Bellu? Pentru că în Bellu se mai păstrează, încă, dovezi că acești oameni au existat cu adevărat, că Dalles nu e doar o sală de spectacol în centru, că Poroineanu înseamnă mai mult decât un parc în Caracal și Cantacuzino nu e doar numele unui spital. În plus, monumentele lor funerare – impunătoare, spectaculoase sau înduioșător de simple – sunt un ultim mesaj peste timp de la cei care le-au construit.