Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată: „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”. Dan Burcea, critic literar

Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie (naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.

După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.

Bijuteriile ei – de aur sau argint, de gheață și de sentimente – sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat. Cleopatra Lorințiu, scriitoare

Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o „chemare la arme” ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ. Violeta Borzea, editor