Nu mă hazardez încercând să schițez vreo includere a nuvelelor mele în vreun tipar sau curent literar. Sunt eterogene și se desfășoară în locuri, timpuri și medii diferite. Am plonjat cu unii dintre eroii mei în fericita vârstă a copilăriei, iar cu alții am sondat întrucâtva și vârsta mai înțeleaptă a seniorilor. Unele din povestirile mele stau mai slab sub aspectul conciziei, iar altele sunt, poate, cam livrești. Mi-a plăcut să scriu poate cam demodat, fără exagerări ultramoderne. Unele dintre nuvele au în doze infinitezimale, câteva elemente fantastice, iar altele câteva elemente să le numim gotice. Le-am dorit pe toate într-o notă veselă, amuzantă. Putem considera optimismul nu numai ca o vedere incompletă a realității, ci și ca pe un modus vivendi, pentru a ne face existența mai suportabilă, eventual chiar mai frumoasă? Probabil că da! Nuvelele mele nu explorează abisurile transcendente ale sufletului omenesc și nu prea se ocupă nici de ororile, tragediile și strâmbătățile care au umplut veacul, ca să constituie o nouă demascare a lor, încă și încă absolut necesară, spre nerepetare. Cu păstrarea proporțiilor de decență cuvenite, l-am ascultat pe Edvard Grieg, care a spus: ,,Artişti de talia lui Bach şi Beethoven au ridicat biserici şi temple pe înălţimi. Eu nu am făcut altceva decât să construiesc colibe în care oamenii să fie fericiţi şi să se simtă ca acasă.’’