Am scris Precum fumul destins, într-o deplină libertate interioară, încercând să adun într-o carte tot ce mă obseda. O să vi se pară ciudat, dar învățam să trăiesc, scriind.

În fine, dacă citiți rândurile acestea înseamnă că Precum fumul a apărut (cu toate naivitățile „de epocă” intacte) și urmează să aflu dacă am scris o carte numai pentru timpurile de atunci sau am avut șansa „să văd” și mai departe.

…

Se mai aud două-trei aplauze stinghere, însoțite de chicote. Se lasă liniștea grea, nefirească. Privirile rămân ațintite câteva clipe pe cortină, ca și cum ar mai aștepta ceva. „Liber cu un nou renume”, îngână batjocoritor un glas pițigăiat cântând, fals, sala izbucnește ușurată în hohote de râs. Zgomotul scaunelor trântite și al vocilor înlocuiește tăcerea apăsătoare. Mulțimea se îndreaptă spre ieșire. Copii aleargă în jurul șirurilor compacte de orășeni ca niște sateliți rătăciți. Ghiță rămâne așezat cu capul în piept, privind dungile negre de pe parchetul murdar. „Hai, nu vii?”, își îmbracă Gabi jerseul subțire. „Stai să iasă! De ce să mă-nghesui?” „O fi frig?” „Tu ce crezi? E unu noaptea!” „Dar sunt subțire îmbrăcată!” bate ea din picior. „Și ce-s eu de vină?! N-ai vrut tu cenaclu?!”