Cartea de față reconstituie scene din istoria românilor de când există ei ca popor și până în zorii Epocii Moderne, adică de pe la anii 600–700 până pe la 1700. Sunt cam o mie de ani de istorie, bună și rea în același timp, cu de toate, ca viața. Românii nu au trăit în tot acest timp singuri în spațiile sudest europene, la Dunăre, Nistru, Tisa și în Carpați, ci pe lângă alte popoare și amestecați cu alte popoare și părți de popoare. În tot acest timp, românii au muncit ca să trăiască, s-au apărat de inamici, i-au și atacat pe aceștia, și-au construit instituții și case, au cultivat câmpuri și au crescut animale, au ridicat biserici pentru iertarea păcatelor lor și pentru slava lui Dumnezeu. Au iubit și au urât. Viața lor nu pare ieșită din comun. Toate popoarele au făcut la fel. Și totuși, există în viața aceasta care pare comună, neinteresantă, ternă, multă unicitate. Românii nu au fost nici slavi, ca polonezii, nici fino-ugrici, ca ungurii, ci romanici, singurii romanici din sud-estul Europei.

Nu au fost catolici, precum vecinii lor dinspre vest și nord, dar nici ortodocși exact ca bulgarii, sârbii sau rușii. Ortodoxia lor latină a fost sui generis. Nu au constituit state multietnice și pluriconfesionale, cum erau regatele polono-lituanian și ungar, nici țarate precum bulgarii și sârbii și nici imperii ca grecii. Asta deși erau și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Ei au trăit în două state libere sau aproape libere, conduse de domni și voievozi, state cu instituții românești și cu viață politică românească. Circa jumătate dintre ei au trăit în Regatul Ungariei sau la sud de Dunăre, în provincii otomane ori în teritorii de la nord de Dunăre, transformate vremelnic în raiale sau vilaiete, fără conducere politică românească și ortodoxă sau chiar fără conducere creștină.