Până în anii postbelici, ideea zborului în spaţiu era doar un joc pe tărâmul ficţiunii, un exerciţiu de imaginaţie captivant, ce inspirase generaţii de scriitori şi cititori. Uşor de proiectat în ficţiune, voiajul cosmic părea încă de negândit în realitate. Din acest motiv, momentul de cotitură – lansarea primului satelit artificial, în octombrie 1957 – a venit brusc, bulversând opinia publică şi structurile imaginarului cosmic. Evenimentul a creat o undă de şoc în societate, după care s‑a instalat o stare de euforie, venită pe un strat mai vechi, sedimentat în secolele anterioare, când febra observaţiilor astronomice cultivase interesul pentru misterul corpurilor cereşti. După 1957, naraţiunile despre spaţiul cosmic s‑au diversificat şi s‑au transformat profund, ieşind din registrul predominant literar pentru a pătrunde, sub diverse forme, şi în alte sfere de activitate. Nu la mulţi ani distanţă de la experienţa dramatică a celui de‑Al Doilea Război Mondial, spaţiul cosmic şi explorarea sa ofereau lumii postbelice, în mijlocul tensiunilor şi clivajelor specifice Războiului Rece, un ideal şi un sentiment de speranţă: societatea anilor 1950–1960 privea viitorul cu încredere şi optimism, influenţată puternic de reprezentările şi scenariile futuriste ce speculau posibilităţile pe care le aducea noua eră spaţială. (din „Introducere”)