Preocupat de problematica teologiei în istorie, Henri de Lubac (1896-1991) a fost un teolog de factură tomistă, influențat de ideile lui Maurice Blondel, Joseph Maréchal și Pierre Rousselot. Opera sa prezintă toate trăsăturile teologiei catolice a secolului XX: indiscutabila fundamentare biblică și patristică, deschiderea către dialogul necondiționat de apartenența la catolicism, aprecierea aspectelor valoroase ale gândirii moderne și mai ales, căutarea de soluții la noile provocări cu care se confrunta nu numai Biserica, ci întreaga omenire.

-Marina Cristea

H. de Lubac a încercat, printr-o analiză reflexivă, să stabilească principiul vieţii morale: atracția Iubirii divine, care îi cheamă pe toţi oamenii, îl poate mișca pe cel care are conştiinţa păcatului şi acceptă darul divin, care îl eliberează. Cele două elemente care par să se opună: iubirea gratuită a lui Dumnezeu Tatăl şi conştiinţa păcatului se contrapun în felix culpa („fericita vină”). Iertarea Tatălui este interioară conștiinței care se recunoaşte păcătoasă şi reciproc. Morala se sprijină concret pe elanul mistic, fără de care „viaţa morală riscă să fie doar o refulare”, pe care o evită prin conştiinţa păcatului. Dimpotrivă, „dorind o eliberare ale cărei practici trebuie să-i servească ca instrument, omul merge până la renegarea a ceea ce constituie condiţia sa de ființă dependentă şi ar vrea, ca să spunem aşa, să nu se fi născut, adică, să nu existe, să nu fi trebuit să se nască.