În Căutarea timpului pierdut este o operă atât de meditativă, încât transcende toate canoanele occidentale de judecată. (…) Proust nu e interesat de istoria socială, de eliberarea sexuală sau de afacerea Dreyfus (deşi el l-a sprijinit activ pe Dreyfus). Salvarea estetică este proiectul major al romanului. Proust îl concurează pe Freud ca mare creator de mituri în epoca haotică.

Istoria pe care o creează este o idilă vizionară, descriind maturizarea naratorului, de la Marcel până la romancierul Proust, care, în ultimul volum, îşi revizuieşte conştiinţa şi e capabil să-şi modeleze viaţa printr-o formă de Inţelepciune. -- Harold Bloom, Canonul occidental