În țara aceasta a fost mult prea ades cultivată neîncrederea în puterile de creație, în cutumele de viețuire morală și spirituală ale ei. Au fost puse pe tapet ,,toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ...” (Eminescu), rele ale tuturor oamenilor din această lume, ca fiind doar ale noastre și numai ale noastre.

Au fost ridicate la nivel național derapaje care aparțineau unor structuri individuale sau unor contexte istorice particulare. Ne-a fost negată valoarea trăsăturii celei mai semnificative care, în grila unui Salvador de Madariaga, definește un popor, pe care eu o socotesc a fi omenia, reacția la suferința, la necazul aproapelui. Trăsătură de profundă valoare transcendentală, probată în viețuirea seculară a românilor.

Blegi și blânzi până la Dumnezeu cu alții, răi, indiferenți și neîngăduitori cu ai noștri. Pe drept și pe nedrept. Cu o trufie, cu un dispreț și cinism autodevoratoare, iscate nu din spiritul critic, ci dintr-un snobism și o egolatrie care fac ca valorile noastre să aibă nevoie mereu de recunoașterile de aiurea. (HORIA BĂDESCU)