Cum ar trebui, din punct de vedere etic și moral, desfășurată cercetarea științifică?

Cercetătorul necesită a fi abordat (și, el însuși, să se considere a fi) în calitate de ființă (iar nu doar ‘resursă’) umană?

Ceea ce înseamnă că o personalitate științifică ar trebui să fie și (dacă nu chiar mai ales) o personalitate morală; respectiv o structură vie, în act, purtătoare a unor valori specific-umane, care sînt, în principal, forme de manifestare a virtuții etice, raportîndu-se în permanență la un ideal (și) moral: acela de a-și aduce contribuția la binele comun - așa cum această sintagmă a fost încetățenită în înțelesul clasic, neafectat de divagațiile încercate, în timp, de către unii -, de a sluji interesul general al mersului înainte (iar nu îndărăt) al cunoașterii umane; nu oricum, ci respectînd norme și principii etice de viață și de lucru. În joc intră, aici, o anume accepțiune a expresiei idiomatice doing well by doing good – care merită atenție; în esență, a face binele-scop, pe o cale și cu mijloace bune; demonstrînd, din partea unui subiect, o clară conștiință morală a alegerii, în primul rînd, a binelui, a urmăririi binelui și a făptuirii lui cu metode și procedee bune.

Lucrurile nu sînt defel simple; luînd aminte chiar la dificultățile pe care le ridică teoretizarea a ceva care, la prima vedere, pare a fi cunoscut de toată lumea: morala; dar, care se dovedește a fi ceva complicat de lămurit și explicat; și, în consecință, este greu a se ajunge la un numitor comun referitor la ceea ce ea înseamnă, plasîndu-ne în universul eticii.