“[…] Vasile Gogea se identifică pînă la virgulă, pînă la literă cu propria poezie. Trăieşte pe hîrtie, se mişcă de la vers la vers în căutarea unui sens care să îl motiveze în aventura acestei lumi. Cartea lui, recentă, o bijuterie în doar patruzeci şi ceva de pagini, apărută la Editura „Charmides”, se numeşte „Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat)”, sugerînd că e vorba de o nebunie asumată (salonul 9 trimiţînd la clasic „spitalul 9”; iar confuzia dintre 9 şi 6 fiind o eschivă caragialeană, din nebunia numită „O noapte furtunoasă”).
Prefaţa autorului este una care te introduce fastuos în poveste, apare melcul cu şenile, apar albinele care manevrează bateriile antiaeriene, apoi victimele care se adaugă lumii crepusculare din jur. Poezie? Nebunie! Iată care e atmosfera: “O noapte ploioasă i-a trebuit melcului meu din grădină să-i crească şenile./ Apoi, o singură zi cu soare şi cu puternice atacuri aeriene/ lansate de zeci de albine atrase de Magno Lia, regina curţii, a fost de ajuns/ ca să-i crească şi două ţevi de baterie antiaeriană care/ la fiecare tragere se retrag complet în turelă./ Prevăd că va urma o invazie…/ Divizii de furnici au început marile manevre de primăvară./ Lumbricus terrestris, grase şi umede, mişcă abia perceptibil frunzele uscate,/ aproape putrezite după o iarnă lungă şi cu ninsori bogate./ Sub fiecare frunză – un mic muşuroi de pămînt negru şi deschiderea/ unui canal, nu mai lat decît o arteră de cîine…” ” – Adrian Alui Gheorghe