Sfidarea absurdului. Provoacă rațiunea se revendică din două tradiţii: una a scepticului care înfruntă contradicțiile lumii şi una a înţeleptului care învaţă să trăiască cu această contradicție axiologică. Nu este un cântec al eroului – şi bine face medicul Teodor Georgescu să nu joace rolul eroului, pentru că „eroii mor înaintea celor care tremură de frică” – ci o mărturie despre cum se poate rămâne om, cum se poate iubi şi cerceta, cum se poate, în fine, găsi o împăcare mântuitoare cu Absurdul lumii (….).

În limba latină, cuvântul absurdus surprinde prin evoluția sa semantică și prin bogăția de nuanțe pe care le poartă. La origini, el desemna ceva „neplăcut urechii”, un „sunet supărător” (sonus absurdus, la Cicero). Această asociere inițial senzorială ne arată cât de atent era spiritul roman la armonie și echilibru: ceea ce contravine muzicalității, ceea ce jignește simțul auzului era imediat perceput ca nepotrivit. Este fascinant de observat cum un termen născut dintr-o reacție estetică (neplăcut la auz) ajunge, prin extensie, să definească una dintre cele mai puternice crize de sens ale omului contemporan. / Florentin Streche, filolog și jurnalist cultural