Îl cunosc și nu pe Viorel Marineasa. (Cred că truismul acesta – cum că știi și, în același timp, nu știi un om – îl poate emite oricine despre oricine, indiferent cât de lungă și de puternică este relația care îi leagă.) E printre primii scriitori pe care i-am întâlnit în Timișoara, când am venit aici, ca student, în 1990. Ne vedeam prin redacția revistei Orizont, pe unde treceam, uneori, la Cenaclul „Pavel Dan”, de la Casa Studenților, pe care îl frecventam, pe la lansările de cărți, la mitinguri. De fapt, era activ în lumea culturală a orașului, ne intersectam permanent, ne strângeam mâinile. Iar strânsoarea lui era de neuitat! N-ai fi crezut că un scriitor are așa o forță. Dar nu doar prin puterea (neostentativă) a mâinii sale mi-a transmis încredere și m-a făcut să-l simpatizez, ci și prin seriozitatea, temeinicia și talentul cu care se poziționa în treburile culturale, fie că erau propriile cărți, fie cărțile altora (a fost un excelent editor), fie în discuții, fie în fel de fel de proiecte, mai mari ori mai mici. Pe el puteai și poți conta. Nu fușerește lucrurile. Dacă se implică în ceva, ai garanția că va ieși bine acel ceva.

Viorel Marineasa este unul dintre prozatorii originali ai literaturii române contemporane. Lectura cărților sale și numărul mare de cronici și de recenzii care s-au scris despre volumele lui sunt argumente ale afirmației mele. Căutați-le, citiți-le ori recitiți-le și o să-mi dați dreptate. Dar de ce scrie, cum scrie, când a început, cu ce anume, ce a citit, ce citește, cum îi place lumea literară, cum a fost lumea în care a trăit până acum, ce crede despre prietenie, literatură, bătrânețe – puteți afla chiar de aici, din paginile ce urmează. I-am pus aceste întrebări și multe altele deoarece mi-am dorit să îl cunosc și mai bine pe Viorel. Dar și fiindcă am intuit că la finalul acestei cărți-dialog cititorul își va spune, poate zâmbind, poate mustăcind, poate ridicând din sprâncene, ce om admirabil e Fiara rea!

Robert Șerban