În 1961, când m-am născut eu, Brazilia era campioană mondială în premieră și se pregătea pentru al doilea titlu consecutiv, performanță neegalată încă.
Mai mult, Pelé devenise un mic erou intercontinental, deși abia îi mijiseră tuleiele, și microbiștii de pretutindeni îl propuneau deja la jilțul de rege al Planetei Fotbal, ceea ce s-a și întâmplat prin anii ’70.
De atunci încoace, doar Maradona și Messi i-au amenințat cu adevărat regatul, ultimul fiind și protagonistul principal al poveștii qatareze.
O poveste îndoliată de trecerea în eternitate a sacrului „El Rey” și a risipitorului „El Pibe d’ Oro”…
Musab dansează fericit într-un grup de argentinieni, înfășurat în steagul lor.
Când mă zărește, fuge spre mine și își urlă bucuria: „Ce ți-am zis eu, Messi e Dumnezeul fotbalului! Ar-gen-ti-na! Ar-gen-ti-na!
V-am oferit cel mai grozav turneu final, degeaba ne-ați criticat și ne-ați provocat cu inepțiile voastre !
Ne-ați insultat valorile morale și religioase, ne-ați jignit inventând scandaluri peste scandaluri, dar Cel de Sus ne iubește, semn că noi avem dreptate, nu voi!
Civilizația noastră nu se va clătina niciodată, spre deosebire de a voastră, una pe cale de dispariție, priviți împrejur și o să-mi dați dreptate!
Allah e mare ! Aleikum Salaam !” S-a îmbujorat de-a binelea, ochii îi scapără și parcă și-ar continua tirada.
Se oprește însă și îmi arată pe telefonul lui mobil fotografia naționalei lui și izbucnește ca un posedat: „Qatar! Qatar!” Îl las să-și savureze clipa, în definitiv nu s-a înșelat deloc – acest campionat mondial a fost fără cusur și n-are rival în șirul celorlalte douăzeci și unul de până acum.