Cu toate că în ultimii ani am scris destul de puţin despre cărţile contemporanilor mei, îi citesc pe mulţi, fără prejudecăţi şi deloc blocat într‑o anume paradigmă literară. Am traversat relaxat până şi câmpurile lexicale ale diverselor manifeste ale tinerilor scriitori, mereu atent la emergenţa unor eventuale idei întemeietoare. Nimic nu mă scandalizează şi nu mă inhibă în limbajele imaginante: de la cele excesiv erotice, radical‑experimentaliste sau gratuit‑ludice, până la cele delirant‑mistice ori redundant‑academice. E o disponibilitate care îmi dezvoltă şi rafinează, în cele din urmă, discernământul şi spiritul critic. Alergia mea la dogmatism şi intoleranţă s‑a format şi prin această alimentaţie copioasă şi oximoronică.

Subtilele rafinamente ale nutriţiei culturale sunt mai curând fenomene de regim şi asceză şi urmează unor intervale de excese şi bulimie. Aşa că citesc satisfăcându‑mi o foarte variată gamă de disponibilităţi spirituale, intelectuale şi afective. Şi, în funcţie de sugestiile secrete ale trupului, citesc chiar, metaforic vorbind, în cele două mari şi divergente moduri de medicaţie: alopatia şi homeopatia.

Cărţile pot fi vindecătoare. Trebuie doar ca lectura să fie administrată adecvat. E vorba însă despre o terapie subtilă, cu implicaţii în alchimie, în care cititul e aliment şi medicament deopotrivă. (Petru Poantă, 2011)