În august 1991 tânăra jurnalistă Alina Mungiu a fost sunată pe numărul de fix al părinților ei din Iași de cineva de la CNN, care nu avea alte relații în România.

La Moscova începuse lovitura de stat și corespondentul CNN de acolo era izolat pe acoperișul Parlamentului Rus cu Boris Elțîn, șeful Republicii Socialiste Sovietice Ruse din URSS, devenit principalul stâlp al rezistenței contra puciului, înconjurați de tancuri sovietice.

Ce se petrecea în restul URRS? Cei de la CNN nu aveau idee.

Știa Alina cumva ce se întâmpla la Kiev?

Sau putea să afle? Pe hartă li se părea aproape de Iași. Nu cumva ar fi putut să se ducă până acolo să vadă, pentru CNN?

Între București și Kiev sunt cam o mie de kilometri. Dar de la Washington păreau doi pași. La fel pare și astăzi. Poate și este.

Așa începe voiajul Alinei, pe atunci doar Mungiu, peste frontiera URSS, într-un taxi galben cu număr de București, și devine o călătorie de o viață, prin sfârșitul unui imperiu și nașterea unor lumi noi. De la aventuri, ca arestarea de către trupe sovietice și misiuni ONU în Crimeea și Caucaz, la un documentar nostalgic prin vechi așezări genoveze, germane sau evreiești în nordul Mării Negre, amintirile devin treptat analize, reflecții, prognoze ale cuiva care a cunoscut frontiera de Est în toate aspectele ei și a studiat-o din toate perspectivele, într-o viață în care autoarea a devenit, din jurnalist, om de știință. Pe nesimțite, jurnalul de călătorie devine o reflecție geopolitică pasionantă și originală, cu adâncimi istorice și un număr înfricoșător de prognoze care au devenit între timp realitate. Un exercițiu de argumentare de o obiectivitate uneori greu de îndurat încheie această reflecție despre război sau pace cu întrebarea dacă există cu adevărat vreo alegere.

„Teza acestei cărți este că o asemenea frontieră între Europa și Rusia trebuie definită și apărată și că nu vom rezolva problema ucraineană în sine dacă nu o facem parte a acestui context mai larg. De treizeci de ani discuția se amână, cu ambiguitatea de rigoare, Vestul considerând că frontiera este între Ucraina și Rusia, iar Rusia considerând că Ucraina e implicit de partea ei și că frontiera e pe Nistru, la Sevastopol sau la Batumi. Nu există și nu va exista pace până când nu este stabilită o frontieră între Europa și Rusia, din care Ucraina este doar o parte, să sperăm de partea europeană. Chiar dacă survine o improbabilă încetare a focului, ea nu poate dura câtă vreme nu avem Eufratul nostru. Nu putem stabili granița dintre UE și Rusia în frontierele desenate de URSS și de asta discuția asupra granițelor e cea mai importantă și trebuie să aibă loc, așa cum a avut loc după Al Doilea Război Mondial.”

(Alina Mungiu-Pippidi)

Alina MUNGIU-PIPPIDI (n. 1964), doctor în psihologie socială al Universității din Iași, este o personalitate academică recunoscută peste hotare, cu peste 7.000 de citări academice la finele lui 2025, dar și activist din anul 1989 al societății civile din România. În prezent este profesoară de politică comparată la LUISS Guido Carli din Roma și este frecvent invitată să conferențieze la universități ca Harvard, Oxford, Stanford și LSE. Este președinte fondator al Societății Academice din România și consultant pentru mai multe instituții și guverne europene (Olanda, Suedia, Austria), precum și pentru Banca Mondială, NATO și FMI. Printre cărțile care i-au apărut la Editura Polirom se numără: Doctrine politice. Concepte universale și realități românești (coord., 1998), Secera și buldozerul. Scornicești și Nucșoara. Mecanisme de aservire a țăranului român (împreună cu Gérard Althabe, 2002), De ce nu iau românii premiul Nobel (2012, 2014) și În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție? (2017).