Transformările din anii 2016-2018 reprezintă astfel momentul în care regimul erdoğanist a atins maturitatea.

Statul a devenit instrumentul direct al unui proiect politic personal; opoziția a fost neutralizată; presa, disciplinată; justiția, remodelată; societatea civilă, supravegheată; religia, integrată în actul de guvernare; iar politica externă, orientată spre autonomie și confruntare strategică.

În acest interval, Turcia a încetat să mai fie o „democrație imperfectă” și a intrat într-o nouă fază istorică: aceea a unui regim unipersonal, legitimat periodic prin vot, dar construit pe o arhitectură instituțională care îi garantează supraviețuirea.