Eu fac o încercare filosofică, prezentând un Platon istoric şi permanent, aceste două feţe caracterizând orice personalitate. Prin stat el a stratificat corpul social şi-a încercat formularea unei ordini raţionale, a justului imanent. (...) Meditaţia nu i-a oferit "certitudinea empirică a idealismului problematic al lui Descartes, care nu se îndoieşte de sine" (Kant. Critica raţiunii pure) fiindcă autocunoaşterea terestră nu este posibilă, fără inspiraţia venită de la zeu. În mişcarea gândirii lui între pământ şi cer, [Platon] ne prezintă omul complet şi imperfect de aici şi omul incomplet de dincolo, sufletul nemuritor. Nemurirea integrală formează conţinutul creştinismului. (...) Nu discut doar ipoteza că Platon ar fi atins adevărul, ci şi platonismul în sine, permanenţa sa, care constă în neliniştea metafizică a omului căutător şi din certitudinea dogmatică a celui primitor, a relaţiei dintre credinţă şi ştiinţă, dintre Dumnezeu, om şi lume, înăuntrul acestor termeni adevărul contopindu-se cu mântuirea. (Petre Ţuţea)