A discuta despre resemnare, așa cum intenționăm să o facem în rândurile următoare, presupune, înainte de toate, o punere în temă etimologică a cărei aparentă gratuitate este ridicată, ușor și rapid, de trimiterile și deschiderile ideatice pe care le poate antama un atare demers. De origine latină, termenul polisemantic resigno, -are, ce stă la originea cuvântului francez résignation și a dat „resemnarea” în limba română, înseamnă „a anula”, „a renunța (la)”, „a restitui” în sensul de „a da înapoi” ceva primit anterior, respectiv remiterea dintr-o însărcinare, respectiv o supunere totală. Din acest punct de vedere, resemnarea reduce la un stadiu anterior, ea fiind literalmente o „rescriere a unui pact făcut”, ceea ce implică o delăsare și o acceptare, o referire necondiționată la trecut, o raportare statică și evident impotentă în fața inevitabilului, exprimată prin uzitata formulă „m-am răzgândit”, deci, „n-ai ce-i face”.

Din punct de vedere pragmatic, resemnarea nu este niciodată proactivă (decât cel mult la nivel verbal afișat rebarbativ și tupeist), ea se vede plasată mai degrabă pe versantul pasiv al omului ce se simte „ca frunza-n vânt”, la cheremul curenților destinali sau furtunilor vieții („pe ale vieții valuri”, cu alte cuvinte). Un astfel de om nu are o corabie cu pânze și cârmă cu ajutorul căreia să navigheze prin viață; el se percepe mai degrabă ca având la dispoziție doar un colac de salvare sau o plută amărâtă și încropită în pripă, ce abia îl ține deasupra valurilor; astfel, el plutește în bătaia vântului sau a curenților, în cea mai deplină derivă existențială. Dată fiind atare concepere ineluctabilă a sorții, un astfel de om plutește, de cele mai multe ori la limită, pe ale vieții valuri, dar nu are posibilitatea și cu atât mai puțin capacitatea de a-și lua destinul în mâini pentru a deveni cârmaciul propriei sale existențe. Un fel de „trăiește clipa” dinspre versantul laissez-faire.

Resemnarea exclude aprioric orice intervenționism – exprimată prin formula „stai cu mâinile în sân”, adică pasiv și fără a face nimic – ce invită din plin la poziția condamnatului („ghiocelului”) ce s-a predat în fața sorții. În acest sens, nu mai lipsește decât magistrala zisă a spațiului mioritic: „mai rău să nu fie” – condensat filosofic aberant ce ilustrează în mod stupefiant culmile absolute ale resemnării acceptate, integrate și (auto)asumate, devenită singurul program obligatoriu de viață și lege absolută a existenței. Ontologia resemnării se condensează punctual în realizarea că individul singular nu poate face nimic pentru că nu (se) poate face nimic – tautologie auto-închizătoare ce nu permite nici o scăpare (nici măcar gândul acesteia), ieșire sau mântuire. Cu alte cuvinte, resemnarea despre care vrem să facem vorbire este anti-soteriologică și asta pentru simplul motiv că e în permanență față-n față cu escatologicul („și-așa n-are sens”).