Chiar din martie, când a început totul, încă de la primele restricții, am simțit că întâmplările și situațiile la care luam parte – fie ca personaj implicat, fie ca spectator – conțin prețioase nuclee cu potențial poetic, așa că am căutat să nu ratez șansa.

Inspirația sau, în fine, dispoziția sau starea necesară pentru a nota bruioane și bucăți de vers sau chiar poezii întregi pe un carnet pe care am avut grijă să-l am mai mereu la îndemână nu au avut însă nimic discordant sau nepotrivit de genul “lumea moare și unii scriu versuri”, pentru că nu mi-am propus nicio clipă să alcătuiesc un volum de poezie despre pandemie.

Lucrurile în privința poeziei nu merg niciodată așa, cel puțin nu în cazul meu.

Fapt este că în timp, indiferent de gândurile și ideile mele pe acest subiect, s-au adunat – în paralel cu toate situațiile-limită (inclusiv cu trecerea prin boală), întâmplările absurde și uneori tragice – mai multe poezii și iată-mă acum cu un nou volum care pare să spună ceva despre oameni obișnuiți și întâmplări la fel de comune dintr-un timp în care multe lucruri au fost date peste cap sau s-au schimbat radical, iar omenirea a trecut printr-o experiență deloc ușoară, o poveste tristă care încă nu s-a încheiat.

- Vasile Baghiu -