„Şcoli de vară în diverse sate, proiecte de dezvoltare locală, intervenţii de reabilitare a unor obiective patrimoniale… Am fost la câteva dintre ele, am ratat multe altele la care am fost invitat, dar nu am mai reuşit să ajung. Par să fie tot mai multe astfel de iniţiative - ceea ce este, desigur, foarte bine. Ceva rămâne însă comun şi recurent în majoritatea acestor cazuri: un paradox şi o neînţelegere. Un paradox (cel puţin aparent), căci primii care au renunţat la tradiţii, iar acum sunt indiferenţi, dacă nu chiar ostili „păstrării“ lor, sunt chiar posesorii acestor „tradiţii“, localnicii; apărătorii sunt străini de loc sau „fii ai satului“ care au părăsit locul cu decenii în urmă. Şi o neînţelegere, mutuală: pe de o parte, cum e posibilă atâta nepăsare, ba chiar distrugere a tradiţiilor de către localnici?; şi, de partea cealaltă, ce vor ăştia de la noi, ce au împotrivă să trăim şi noi ca toată lumea? La toate acestea se adaugă faptul că autorităţile locale sunt şi ele, de regulă, „localnici“, adică gândesc exact la fel ca și aceştia, doar că sunt mai egoiste şi mai hrăpăreţe. Din această perspectivă, dacă veneticii iubitori de tradiţii pot fi consideraţi „preoţi ai patrimoniului“, localnicii sunt, de regulă, „agnostici“, iar autorităţile locale sunt de-a dreptul „atei“ convinşi. Între toţi aceştia este foarte greu să se lege o comunicare şi cu atât mai puţin o înţelegere!